PARTEA 2
Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața lui Mateo.
Durerea nu mai era doar o senzație — era vie. Se mișca. Roadea. Parcă mii de ace îi intrau în carne, apoi dispăreau, apoi reveneau din nou, mai adânc.
— Tata… te rog… șoptea el, răgușit, dar Carlos adormise pe fotoliu, epuizat, cu capul căzut într-o parte.
Lorena nu mai era acolo. Se retrăsese în dormitorul ei, liniștită.
Doar Rosa nu putea dormi.
Stătea în bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei căni de ceai rece, gândindu-se la furnica aceea.
Și la miros.
Nu era normal.
Ceva era profund greșit.
La trei dimineața, n-a mai rezistat.
S-a ridicat și s-a dus încet spre camera lui Mateo.
A deschis ușa fără zgomot.
Mateo nu mai țipa. Nu mai avea putere.
Respira sacadat, cu ochii în tavan, iar ghipsul…
se mișca.
Rosa a înghețat.
Nu era imaginația ei.
Sub stratul alb, ceva pulsa. Ca un val mic, repetat. Ca și cum… ceva viu se deplasa înăuntru.
— Dumnezeule…
S-a apropiat încet.
Și atunci a văzut.
Din marginea ghipsului, chiar lângă încheietură, au ieșit două furnici roșii.
Au mers liniștite pe pielea inflamată… apoi au căzut pe cearșaf.
Rosa a simțit cum i se face rău.
— Nu mai pot… a șoptit ea. Nu mai pot să las asta.
A fugit spre baie, a luat o foarfecă mare și s-a întors.
Carlos s-a trezit brusc când a auzit zgomotul.
— Ce faci?!
Dar era prea târziu.
Rosa deja tăia ghipsul.
— E ceva acolo! Nu vedeți?! Copilul nu minte!
— Ești nebună?! Oprește-te! — a strigat Carlos, ridicându-se.
Dar când o bucată din ghips a căzut pe pat…
a amuțit.
Din interior a ieșit un val de furnici.
Zeci.
Apoi sute.
Carlos a făcut un pas înapoi, cu fața albă ca varul.
Mateo a început să țipe din nou, dar nu de disperare…
ci de ușurare.
— Le scoți… le scoți…
Rosa tremura, dar continua să taie.
Sub ghips, pielea băiatului era roșie, umflată… și plină de mici puncte negre care se mișcau.
Furnicile își făcuseră cuib acolo.
Intrau și ieșeau printr-o mică fisură din ghips, hrănindu-se…
cu carne vie.
— Doamne… Doamne… — repeta Carlos, fără voce.
Atunci a apărut Lorena în ușă.
Și pentru o clipă, pe chipul ei… nu a fost șoc.
A fost… enervare.
— Ce ați făcut?! a izbucnit ea. I-ați distrus ghipsul!
Carlos s-a întors încet spre ea.
— Tu… știai?
Lorena a ezitat o fracțiune de secundă.
Prea mult.
— Nu fi absurd…
Dar Rosa a intervenit:
— Am văzut furnica intrând înăuntru! Și mirosul! Nu era de azi! Era de zile întregi!
Mateo, plângând, a șoptit:
— Ea… ea mi-a turnat ceva… înăuntru… când tu nu erai…
Carlos a simțit cum îi îngheață sângele.
— Ce ai spus?
— Un sirop… dulce… a spus Mateo. Zicea că mă ajută…
Rosa s-a uitat la Lorena.
— Le-a atras…
Carlos a făcut un pas spre soția lui.
— De ce?
Lorena a ridicat bărbia.
Pentru prima dată, nu mai juca teatru.
— Pentru că nu-l suportam.
Liniște.
— Era mereu între noi. Mereu plângăcios, mereu cerând atenție. Tu nu mai vedeai nimic în afară de el!
— E copilul meu!
— Exact! — a izbucnit ea. Și eu? Eu ce eram?!
Carlos tremura.
— L-ai… torturat…
— Nu voiam să moară! — a spus ea, defensivă. Doar… să pară instabil. Să-l trimiți departe. La un centru. Să avem liniște!
Rosa a început să plângă.
Mateo se agăța de ea, slăbit.
Carlos a scos telefonul.
— Chem poliția.
Lorena a râs scurt.
— Crezi că te vor crede? Eu sunt cea care te-a ținut pe linia de plutire. Fără mine, ești nimic.
— Fără tine… a spus el încet, privind spre fiul lui… aproape mi-am pierdut copilul.
A apăsat apelul.
Lorena a făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată… părea speriată.
— Carlos… putem vorbi…
— Nu mai avem ce.
Câteva zile mai târziu, casa era liniștită.
Prea liniștită.
Mateo era în spital, în siguranță. Medicii spusese că a fost la limită — încă puțin și infecția ar fi devenit gravă.
Dar avea să se recupereze.
Carlos stătea lângă patul lui, ținându-l de mână.
— Îmi pare rău… a șoptit el.
Mateo l-a privit obosit.
— Nu m-ai crezut…
— Știu…
Lacrimile i-au căzut pe cearșaf.
— N-o să mai las niciodată pe nimeni să-ți facă rău. Niciodată.
Mateo a strâns ușor mâna tatălui său.
— Nana m-a crezut.
Carlos a dat din cap.
— Da… Rosa ne-a salvat.
Lorena a fost arestată.
Ancheta a confirmat totul — substanța dulce găsită în ghips, urmele, comportamentul ei.
Totul.
Pentru Carlos, adevărul a fost mai greu decât orice pedeapsă.
Nu doar că nu și-a protejat copilul…
dar aproape l-a distrus cu propriile mâini.
După câteva săptămâni, Mateo s-a întors acasă.
Fără ghips.
Fără furnici.
Dar cu cicatrici — unele vizibile, altele nu.
Într-o seară, stăteau împreună pe terasă.
— Tată…
— Da?
— Dacă o să mă doară din nou… o să mă crezi?
Carlos s-a uitat în ochii lui.
— Nu doar că o să te cred… o să te ascult din prima.
Mateo a zâmbit slab.
Iar în liniștea aceea caldă, pentru prima dată după mult timp…
durerea nu mai avea glas.