— Înainte să plecați, trebuie să vă spun ceva ce nu poate aștepta.

Femeia în costum bej a făcut un pas înainte.

— Mă numesc Irina Popescu. Sunt avocata clinicii. Iar acesta este doctorul Pavel, specialistul care a verificat documentele privind embrionul.

Maxim s-a ridicat brusc.

— Ce documente?

Doctorul a deschis dosarul.

— În urmă cu șapte luni, laboratorul nostru a detectat o eroare în baza de date. Două probe au fost etichetate greșit înainte de transferul embrionului. Problema a fost descoperită acum trei săptămâni, dar rezultatele finale ale verificării au venit abia în această dimineață.

Olga a dus mâna la gură.

— Vreți să spuneți că...

— Da, a spus doctorul încet. Embrionul implantat în dumneavoastră nu este cel care figura în documentele inițiale.

În salon s-a făcut liniște.

M-am uitat la fetița din brațele mele. Dormea liniștită, fără să știe că adulții din jurul ei tocmai își vedeau viețile răsturnate.

— Atunci... al cui este copilul? am întrebat.

Doctorul a ezitat.

— Genetic, copilul este al unui alt cuplu.

Olga a început să plângă.

Maxim însă nu părea surprins. El se uita doar la pata de pe spatele fetiței.

— Eu am mai văzut semnul acesta, a spus.

L-am privit nedumerită.

Maxim și-a desfăcut brățara de piele.

— În urmă cu douăzeci și opt de ani, când eram copii, tata ne-a dus la spital după accidentul mamei. În salon era o fetiță abandonată. Avea exact aceeași pată pe spate.

Mi s-a făcut pielea de găină.

— De unde îți amintești asta?

— Pentru că mama a vrut să o adopte.

Vocea lui s-a frânt.

— Dar în aceeași noapte, asistentele ne-au spus că familia ei a venit după ea.

Avocata a deschis o altă mapă.

— Nu chiar.

A scos o fotografie veche, îngălbenită.

În ea apărea o femeie tânără ținând în brațe un bebeluș. Pe umărul copilului se vedea aceeași pată roșiatică.

Am recunoscut imediat chipul femeii.

— Mama noastră...

Maxim a încremenit.

Avocata a dat din cap.

— Femeia din fotografie era mama dumneavoastră. Copilul era sora dumneavoastră mai mică.

Mi s-a tăiat respirația.

— Dar noi am crescut doar doi copii...

— Pentru că acea fetiță a fost declarată moartă după naștere. Documentele au fost falsificate.

Maxim s-a așezat încet pe scaun.

— Nu se poate...

Doctorul a continuat:

— Iar femeia care a crescut-o a murit acum două luni. Înainte de moarte, a lăsat o scrisoare și o probă ADN. Investigația a început de acolo.

Am privit din nou bebelușa.

— Vreți să spuneți că...

— Da, a răspuns avocata. Copilul pe care l-ați născut nu este doar o eroare de laborator. Este posibil ca fetița să fie nepoata dumneavoastră biologică.

Olga s-a apropiat de pătuț și a început să plângă.

Maxim și-a acoperit fața cu palmele.

Eu însă am strâns fetița la piept.

Nu știam cine avea să o ia acasă. Nu știam ce urma să se întâmple cu laboratorul, cu părinții genetici sau cu familia noastră.

Dar știam un singur lucru.

Indiferent de ce scria în documente, copila aceea nu avea nicio vină.

Am ridicat privirea spre Maxim.

— Ai spus că nu o vei lua acasă.

El a rămas tăcut.

— Atunci o voi lua eu, am continuat. Până aflăm adevărul.

Maxim s-a uitat la mine, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Anna...

— Este sora noastră. Sau nepoata noastră. Sau copilul unor oameni pe care încă nu-i cunoaștem. Dar, pentru moment, este doar un bebeluș care are nevoie de cineva.

Și, pentru prima dată de când intrase în salon, Maxim a zâmbit.

S-a apropiat și a atins cu un deget obrazul fetiței.

— Atunci aflăm adevărul împreună.