"Știi tu, — spun eu, privind fața lui surprinsă, — mirosul nu e doar molecule. Este memoria mâinilor care au învățat mâinile noastre. Despre Elena Popescu, care ne arăta cum să facem o cană corect, nu pentru expoziție, ci pentru *înțelegere*."
Lecțiile de lucru manual ne învățau să nu facem lucruri frumoase. Ne învățau să *facem*. Cu greșeli. Cu zgârieturi. Cu dragoste pentru proces, nu pentru rezultat. Îmi amintesc cum mergea între bănci, cardiganul ei tricot mirosea a cafea și o bunătate care nu se poate descrie cu cuvinte. Nu spunea niciodată "greșit". Spunea: "Dar dacă ai încerca așa?"
Nepotul meu tace. Apoi întreabă: "Pot eu să încerc cu plastilina ta?"
Și atunci înțeleg cu adevărat: amintirile nu mor — ele doar așteaptă să fie alese. Când cineva spune: mă interesează cum era *cu adevărat*. Îi dau o bucată de plastilină galbenă, și degetele lui încep să maseaze materialul. Stângaci la început. Apoi mai sigur. Și văd cum se schimbă treptat fața lui — încetează să se grăbească.
**Spuneți-mi: ce miros sau senzație din copilăria voastră prindeți în momentul cel mai neașteptat? Și ați transmis voi asta copiilor voștri — nu un obiect, ci abilitatea de a *simți* timpul?**