Olivia l-a urmat pe bijutier, care se îndrepta cu încredere prin mulțime. El o conducea prin alei înguste, unde lumea zgomotoasă a metroului se estompa treptat, iar doar ecourile pașilor pe asfalt aminteau că viața continuă undeva. Ea simțea cum frica o învăluie, dar în același timp, un sentiment de inevitabilitate creștea în interior — trebuia să afle adevărul.


— Cum ați aflat despre soțul meu? — a întrebat ea, abia putând să țină pasul cu pașii săi rapizi.
— L-am observat, — a răspuns bijutierul, fără să se întoarcă. — El nu este singurul care poartă secrete, Olivia. Dar secretele lui vă pot dăuna.


Olivia a simțit un fior pe spate. Își amintea cum, într-o zi, Daniel a venit acasă târziu, cu ochii plini de îngrijorare și ținând în mână un pachet ciudat. Nu a explicat ce era în interior și atunci a decis să nu pună întrebări. Poate că aceasta a fost greșeala ei.
Bijutierul s-a oprit în fața unei clădiri vechi, pe fațada căreia se vedeau urmele timpului. A bătut la ușă, iar după un moment, în fața lor a apărut o persoană îmbrăcată într-o haină lungă.


— Intrați, — a spus acesta, deschizând ușa.
În interior, s-au aflat într-un mic atelier, plin de unelte și artefacte ciudate. Pereții erau acoperiți cu fotografii, pe care erau surprinse fețele unor oameni, printre care Olivia a recunoscut și fața soțului ei. S-a oprit pe loc, inima ei bătând mai repede.


— Ce se întâmplă aici? — a șoptit ea.
— Acesta este locul unde adun informații despre oameni, — a răspuns bijutierul. — Și soțul dumneavoastră este un caz special.
S-a apropiat de masă și a așezat în fața ei câteva fotografii și documente. Într-o fotografie, Daniel era surprins cu un grup de oameni în costume negre, fețele lor exprimând pericol și hotărâre.


— Nu este doar un om de afaceri, — a spus bijutierul. — Este legat de o grupare criminală. Toți acești ani, el v-a folosit pentru a-și ascunde adevărata identitate.
Olivia nu putea să creadă ce aude. Tot ce știa despre Daniel se prăbușea în fața ei. Își amintea cum a fost întotdeauna atât de grijuliu și atent, dar acum bunătatea lui părea doar o mască.


— De ce doriți să mă ajutați? — a întrebat ea, simțind cum un nod se formează în gât.
— Pentru că nu pot rămâne în afară, când este vorba despre viața unei persoane nevinovate, — a răspuns bijutierul. — Nu pot lăsa să continue să vă manipuleze.
— Și ce ar trebui să fac? — a întrebat Olivia, pregătindu-se pentru acțiune.
— Trebuie să discutați cu el, — a spus bijutierul. — Dar fiți atentă. Dacă află că știți, nu se va opri de la nimic pentru a-și proteja interesele.


Olivia a dat din cap. Inima ei bătea în acord cu frica și hotărârea ei. Înțelegea că trebuie să fie prudentă, dar în același timp știa că nu mai poate trăi în ignoranță.
Părăsind atelierul, s-a gândit la modul în care să se apropie de Daniel. În mintea ei se învârteau gânduri despre cum să înceapă conversația, cum să pună întrebările care ar putea duce la adevăr. Dar, mai presus de toate, știa că trebuie să fie pregătită pentru orice răspuns.


Trecând pe acasă, Olivia a simțit o greutate în piept. Daniel stătea pe canapea, fața lui fiind luminată de ecranul televizorului. Arăta la fel ca de obicei, dar acum îi părea că aceasta este doar o mască.


— Bună, draga mea, — a spus el, ridicându-și privirea. — Cum a fost ziua?
Olivia a tras aer în piept, adunându-și gândurile. În mintea ei răsunau cuvintele bijutierului. Înțelegea că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.
— Daniel, — a început ea, — trebuie să vorbim...