Am mers în jur, strângându-mi lucrurile, deși în minte încă rotea gândul că trebuie să opresc această nebunie. Dar niciuna dintre încercările mele nu a avut succes. Daniel stătea ca un zid de piatră și înțelegeam că nu voi putea să-l conving.
— Nu poți pur și simplu să mă arunci pe stradă, — am spus eu, încercând să-mi păstrez calmul. — Am dreptul la asta.
Daniel a zâmbit cu dispreț.


— Drept? Vorbești despre drept, ca și cum ar fi ceva important. Nu ai drept aici, Olivia. Mă simt în închisoare.
Fiecare cuvânt al lui mă rănea, ca o lamă ascuțită. Mi-am amintit de serile noastre, când râdeam și ne planificam viitorul. Dar acum părea departe și inaccesibil.
— Nu vreau ca totul să se termine așa, — am spus eu, iar lacrimile, în sfârșit, au izbucnit.


— Nu-mi pasă, — a spus el, iar vocea lui a devenit rece ca gheața. — Nu mai pot.
Am strâns pumnii, luptându-mă cu dorința de a striga, dar apoi mi-am dat seama că acesta este, într-adevăr, sfârșitul. Nu intenționam să rămân în această casă, care a devenit o închisoare pentru mine.


— Bine, — am spus eu, ștergându-mi lacrimile. — Dacă așa ai decis, voi pleca. Dar să știi că nu voi lăsa asta așa.
Am aruncat o ultimă privire asupra sufrageriei noastre apăsătoare, plină de amintiri și dezamăgiri, și am ieșit pe ușă.
Afara începea să se întunece. Am inspirat adânc aerul proaspăt, încercând să nu mă gândesc la ceea ce tocmai se întâmplase. Știam că trebuie să mă grăbesc. Trebuia să rezolv totul cu apartamentul bunicii. Mi-am amintit cum spunea mereu: „Mai bine să te ridici o dată, decât să te târăști o viață întreagă”.


Vântul îmi flutura părul când am ajuns la stația de autobuz. Mă simțeam singură și pierdută, dar în același timp, undeva adânc în suflet, se aprinsese o scânteie de speranță. În fața mea se deschidea un nou drum.


Când în sfârșit am ajuns la apartamentul bunicii, inima îmi bătea cu putere de emoție. Am luat cheile, iar când urcam scările, mă gândeam cum îmi va schimba viața. Apartamentul bunicii era mic, dar confortabil, cu tavane înalte și feronerie mare, de unde se deschidea o vedere asupra parcului orașului. Aici aș putea să o iau de la capăt.


Am intrat înăuntru și am inhalat adânc. Mirosul de lemn vechi și vopsea proaspătă se amesteca cu aroma amintirilor. Aici aș putea să îmi petrec timpul cu mine, să creez un spațiu în care să mă simt confortabil și în siguranță.


În dimineața următoare m-am întâlnit cu agentul imobiliar pentru a discuta despre posibilitățile de renovare și amenajare. Eram plină de energie și hotărâre. În fiecare zi lucram la apartament, gândindu-mă cum va fi noua mea viață. Am încetat să mă mai gândesc la Daniel și la trecutul nostru. Relațiile, ca și toate celelalte, au un termen de valabilitate, și eram pregătită să merg mai departe.


Câteva săptămâni mai târziu, când apartamentul era aproape gata, am invitat câțiva prieteni la petrecerea de casă nouă. Zâmbetele, râsetele, căldura — ele au umplut spațiul, îndepărtând toate vechile supărări și tristeți. Am realizat că viața continuă și că pot fi din nou fericită.
Când mă uitam la prietenii mei, care m-au susținut în această perioadă dificilă, am realizat că mi-am găsit puterea. Nu am supraviețuit doar — am început să trăiesc din nou, și acesta era doar începutul călătoriei mele.