Irina stătea în mijlocul sufrageriei, cu geanta atârnată de umăr și cu privirea fixată asupra cheii din mâna surorii sale.
Pentru prima dată, Valentina avea impresia că nu-și mai recunoaște propria soră.
— Ce se întâmplă, Irina? De ce ai devenit atât de palidă?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Atunci explică-mi de ce ai reacționat așa când am pomenit de seif.
Irina și-a aranjat nervos părul.
— Poate pentru că tata avea o mulțime de lucruri vechi. Nu înseamnă nimic.
Valentina nu a mai insistat. A scos din sertar un plic îngălbenit, pe care îl găsise în seif cu o seară înainte.
Pe el era scris, cu literele apăsate ale tatălui lor:
„Pentru fetele mele. Să fie deschis numai când amândouă vor înțelege ce înseamnă familia.”
— Citește-l, a spus Valentina.
Irina nu s-a mișcat.
— Nu vreau.
— De ce?
— Pentru că nu mai avem nimic de discutat!
Dar Valentina desfăcu plicul.
Înăuntru se aflau trei documente, o fotografie veche și o scrisoare scrisă de mâna tatălui lor.
A început să citească încet.
„Dragele mele fete,
Dacă ați ajuns să citiți aceste rânduri, înseamnă că eu și mama nu mai suntem lângă voi.
Am construit atelierul cu mâinile mele. Am muncit acolo aproape patruzeci de ani și am pus deoparte fiecare ban pentru ca voi să nu duceți lipsă de nimic.
Valentina, tu ai fost mereu cea responsabilă. Ai avut grijă de casă, de mama și de sora ta. Uneori ai renunțat la propriile dorințe pentru ca Irina să poată avea o viață mai ușoară.
Știu că nu ți-a fost simplu.
Irina, tu ai fost întotdeauna mai visătoare. Te-am iubit la fel de mult, dar am văzut că uneori confunzi ajutorul cu obligația celorlalți.
De aceea am luat o hotărâre.
Atelierul îi aparține Valentinei. Este trecut legal pe numele ei. Însă există ceva ce nu v-am spus.
În seif se află și actele unui cont de economii deschis cu mulți ani în urmă. Banii sunt destinați amândurora, în mod egal.
Nu vreau ca averea mea să vă despartă. Vreau să vă amintească faptul că sunteți surori.”
Valentina s-a oprit.
A privit documentele.
Într-adevăr, exista un extras de cont. Suma era considerabilă, chiar și după atâția ani.
Dar ceva nu se potrivea.
Contul fusese închis cu aproape opt ani în urmă.
— Irina, știai despre acest cont?
Sora ei a rămas nemișcată.
— Nu.
— Atunci de ce apare aici o retragere integrală?
Valentina a întors documentul spre ea.
În partea de jos era o semnătură.
Semnătura Irinei.
Pentru câteva clipe, în cameră nu s-a mai auzit nimic.
— Explică-mi, te rog, a spus Valentina.
Irina și-a lăsat geanta pe podea.
— Nu este ceea ce crezi.
— Atunci ce este?
— Aveam probleme.
— Ce fel de probleme?
— Soțul meu pierduse serviciul. Aveam datorii. Copiii erau mici. Nu aveam de unde să plătim ratele.
Valentina simțea cum i se răcește tot corpul.
— Ai luat banii din contul nostru?
— Nu i-am luat pe toți pentru mine!
— Dar documentul spune că ai retras întreaga sumă.
Irina a început să plângă.
— Am vrut să-i pun la loc. Îți jur! A fost doar temporar.
— Câți ani au trecut?
— Opt.
Valentina s-a așezat încet pe canapea.
Opt ani.
În acești opt ani, îi plătise surorii sale facturile, o ajutase cu mașina, îi cumpărase medicamente soțului și îi acoperise numeroase cheltuieli.
În timp ce Irina știa foarte bine că avea dreptul la jumătate din banii moșteniți de la părinți, Valentina trăise fără să știe măcar că acel cont existase.
— Cât ai luat?
Irina a șoptit o sumă.
Era aproape tot ce economisiseră părinții lor în ultimii cincisprezece ani.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui?
— Mi-a fost teamă.
— De ce?
— Pentru că știam că vei face scandal.
Valentina a ridicat privirea.
— Scandal? Eu te-am ajutat să te ridici de fiecare dată când ai căzut. Și tu ai considerat că a-mi lua partea de moștenire fără să mă întrebi este ceva normal?
— Nu am avut de ales!
— Ai avut o alegere. Puteai să vii la mine și să-mi spui adevărul.
Irina și-a șters lacrimile.
— Și ce ai fi făcut? Mi-ai fi dat banii?
Valentina nu a răspuns imediat.
Apoi a spus:
— Poate. Dar cel puțin aș fi știut pentru cine muncesc și pe cine ajut.
În următoarele zile, Valentina a început să verifice toate documentele din seif.
A găsit copii ale contractelor, extrase bancare și o a doua scrisoare, mai scurtă, datată cu câteva luni înainte de moartea tatălui.
Aceasta era adresată numai ei.
„Valentina,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai descoperit și actele contului.
Te rog să verifici cu atenție orice document pe care Irina îl va prezenta în legătură cu atelierul.
Cu ceva timp în urmă, am descoperit că cineva încercase să obțină informații despre proprietate folosind o procură veche.
Nu am reușit să aflu toate detaliile, dar am păstrat copiile documentelor.
Nu acuza pe nimeni fără dovezi. Dar nici nu semna nimic fără să verifici.”
Valentina a simțit un fior.
A scos din plic documentele la care se referea tatăl ei.
Era o copie a unei procuri prin care Irina ar fi putut să reprezinte interesele familiei în anumite împrejurări.
Procura fusese revocată legal.
Dar cineva încercase să o folosească după aceea.
Valentina a sunat la numărul avocatului care se ocupa de vânzarea atelierului.
— Aș dori să verific ceva. A existat vreo solicitare de informații sau vreo ofertă făcută în numele meu?
Avocatul a tăcut câteva secunde.
— Doamnă Valentina, tocmai voiam să vă contactez. În urmă cu trei săptămâni, o persoană a venit la noi și a susținut că are dreptul să negocieze în numele dumneavoastră.
— Cine?
— Sora dumneavoastră.
Valentina a închis ochii.
— Ce a cerut?
— A vrut să afle suma exactă oferită de cumpărător. A mai întrebat dacă există posibilitatea ca banii să fie virați într-un cont comun.
Valentina a strâns telefonul în palmă.
— I-ați spus că nu are dreptul să facă asta?
— Desigur. Proprietatea este exclusiv a dumneavoastră.
Acum totul începea să capete sens.
Irina nu venise doar pentru a recupera ajutorul financiar.
Venise pentru că știa că atelierul valora mult.
Și probabil spera că sora ei, obișnuită să cedeze de fiecare dată, va împărți și această proprietate.
A doua zi, Irina a sunat din nou.
— Valy, trebuie să vorbim.
— Te ascult.
— Am discutat cu soțul meu. Am putea să rezolvăm totul în familie.
— Ce anume?
— Atelierul.
Valentina a rămas tăcută.
— Am găsit un cumpărător mai bun, a continuat Irina. Ne-ar putea oferi o sumă frumoasă. Împărțim banii și uităm toate neînțelegerile.
— Nu există niciun „noi” în această tranzacție, Irina. Atelierul este proprietatea mea.
— Dar tata a muncit pentru amândouă!
— Și banii din cont erau pentru amândouă. Totuși, tu ai luat partea mea fără să mă întrebi.
— Iar începi?
— Nu. Acum încep să pun întrebările pe care trebuia să le pun cu mulți ani în urmă.
Irina a ridicat tonul.
— Nu poți să mă lași fără nimic!
Valentina a simțit cum i se strânge inima.
— Nu te las fără nimic. Îți cer doar să nu mai consideri că tot ce am eu îți aparține.
— Sunt sora ta!
— Știu. Tocmai de aceea m-a durut atât de tare.
Irina a închis telefonul.
Două săptămâni mai târziu, Valentina a primit vizita surorii sale.
De data aceasta, Irina nu mai era singură. Venise împreună cu soțul ei, Mihai.
Bărbatul avea o mapă groasă sub braț.
— Bună, Valentina, a spus el cu un zâmbet forțat. Am venit să găsim o soluție rezonabilă.
— Ce fel de soluție?
A așezat mapa pe masă.
Înăuntru se afla un contract prin care Valentina ar fi cedat o parte din drepturile asupra terenului.
— Dacă semnezi, putem vinde totul împreună. E mai simplu pentru toată lumea.
Valentina a privit documentele.
— Cine a pregătit contractul?
— Un cunoscut de-al nostru.
— Avocat?
Mihai a ezitat.
— Nu chiar.
Valentina a împins mapa înapoi.
— Atunci nu semnez.
Irina a izbucnit:
— Nu poți să fii atât de egoistă!
— Egoistă?
— Noi avem copii, avem cheltuieli, avem datorii! Tu ce faci cu toți banii aceia? Îi iei cu tine în mormânt?
Valentina a simțit o durere în piept, dar nu a mai lăsat-o să se vadă.
— Eu am muncit pentru fiecare lucru pe care îl am. Iar când voi ați avut nevoie, am împărțit fără să cer nimic în schimb.
Mihai a intervenit:
— Hai să nu exagerăm. Irina este sora ta. Nu poți să o pedepsești pentru o greșeală făcută c